Mă gândesc de ceva timp la nostalgia vremii când îmi lăsam gândurile lipite pe tastatură și scriam și scriam ca să umplu spațiile goale care mă făceau tot mai mult să le acopăr,să fie negre până le devoram amestecându-le.Nu am mai avut curajul să scriu.Nu cred că m-a demoralizat ceva sau am avut un motiv anume. Pur și simplu acel mare și alb spațiu nu mă mai atrăgea,mă scârbea dintr-odată când îl vedeam și nu mai puteam așterne nici un cuvânt.
Iată-mă astăzi, rescriind pentru prima dată de mult timp, așezată cum m-ați cunoscut din scrierile anterioare pe scaunul meu cu spătar de lemn și cu acea cană,știți voi care, șezând pur și simplu pe birou.
Nu mă înduplec să promit că voi scrie din nou.Nu am tot timpul momente ca acestea dar sunt posibile noi intrări în lumea asta.Tot ceea ce aș vrea să vă mai spun e că am rămas plăcut surprinsă că și în acest moment sunt persoane care îmi vizitează blogul și scrierile. Vă mulțumesc din suflet!
