N-am crezut niciodată în asta.Nu am crezut că pot face mai mult decât un simplu zbor.Am crezut că metempsihoza are un singur sens,dar încep să mă îndoiesc.Am nevoie de răspunsuri.Încep să mă obișnuiesc cu ideea că sunt prins între două lumi și că mă sprijin de unul dintre pereții labirintului.Mă ridic,pășesc parcă pe niște perne uriașe și am impresia că sunt un glob de sticlă care nu s-ar putea sparge niciodată,dar care,în comparație cu toată măreția din jur nu e decât o bilă a unor copii care se joacă în spatele blocului.Ceea ce e cu adevărat tainic în toată problema noii mele existențe e că nu pot face nimic care să mă enerveze sau care să mă facă trist.În momentul acesta îmi zboară gândul la ea și cred că am petrecut totuși prea puțin timp împreună.Îi pot vedea cu ușurință pe toți de aici.Sunt prizonierii timpului irecuperabil.Am impresia că timpul a fost dintotdeauna doar o jucărie,că l-am fi putut manipula și ne-am fi putut juca printre degete cu el fără să ne ardem,fără să sacrificăm nimic,fără să dăm nimic în schimb.
Nu-l mai găsesc nici pe omul înveșmântat în alb care m-a adus aici.Am avut încredere în el la început,dar nu mai știu ce să cred.Am fost sedat cu oboseală și mi-a fost de ajuns să-mi lipesc pentru o secundă genele,și l-am pierdut.Simt că aș avea nevoie de cineva.Văd totul,dar nu am nimic.Tot ce ating se transformă într-un praf alb,menit parcă să mă amețească în tot acest univers.Totuși,pereții labirintului nu sunt așa de ușor de doborât.Nu am nici o șansă să-i distrug,așa că tot e pot face acum e să încerc fără oprire să găsesc o scăpare.Ating cu degetul peretele stâng și toată mișcarea capătă aspectul unei lacrimi care tocmai a picurat într-o baltă.E un continuu amestec de pur și impur, de real și ireal.Îi văd,dar totuși nu pot fi cu ei,îi strig,dar ei nu mă aud,încerc să cobor,dar nu reușesc.Pereții sunt așa de cristalini și de clari încât mă văd în cele mai mici detalii.E ca reflexia în sticlă.E un fenomen cunoscut,am lucrat toată viața cu așa ceva.
M-am fixat cu privirea.Sunt schimbat.M-a îmbrăcat și pe mine în alb.Arăt mai tânăr ca de obicei și nu mai am durerea din piept.M-am vindecat,dar acum sunt singur.Nu înțeleg.Asta e fericirea?Așa trebuie să se întâmple mereu? Asta fac toți oamenii?Vreau ca cineva să fie cu mine acum.Oare cât timp a trecut de când sunt capturat aici?Sunt atâtea căi amețitoare prin care aș putea să mă aventurez în momentul acesta, încât prefer să nu fac nimic.Stau și privesc.Gândesc.
Nu am mai făcut rutina de dimineață și nu am mâncat de ceva timp.Ciudat e că nu îmi e foame.Sigur e de la perfuziile de acum câteva zile.Mi-au spus că vor funcționa.
Mă întreb când mă voi trezi din vis.Îmi simt sclipirea ochilor atunci când privesc atâta alb,atâta pur.
