Când înțeleptul a pășit în lume...

   Când înțeleptul a pășit în lume,lumea aproape că a explodat.Sau poate că nu s-a întâmplat nimic.În cazul în care cauți ceva ce nu poți găsi, gândește-te la înțelepciune și vei fi împlinit.Gândește-te la oameni buni și la oameni dragi,la cum te înveselesc ei pe tine și la ce semnifici tu pentru ei.Atunci îți vei putea face propria caracterizare și vei zâmbi necontenit când vei realiza că ți-ai găsit rolul în viață și că nu vei fi niciodată singur.Când oamenii vin și pleacă tu evoluezi,tu urci pe propria-ți scară de pe care ai căzut de atâtea ori și nu ai știut niciodată de ce.
   Acum știi de ce.Înțeleptul a pășit în lume și te-a detronat.N-ai făcut nimic.Ți-ai închis pleoapele și ai colecționat mărgele la colțul ochilor,crezând că ai rezolvat problema.Înțeleptul a continuat să te tachineze.Strategic,ți-ai adunat forțele și ți-ai contopit gândurile.Ghici ce.Ai reușit.Bineînțeles că ai reușit.Nimeni și nimic nu e mai puternic decât tine.Poate doar natura.Vei învăța totuși să-i respecți toate mărunțișurile și atunci te va lăsa în pace.Astfel,luând prizoniere atâtea gânduri și strategii,ai reușit să obții un loc acolo unde se cuvine.Mai mult decât atât,nu te mai pierzi în detalii acum.În momentul acesta tu îi înveți pe ceilalți.Ești înțelept,ai pășit în lume și nu s-a întâmplat nimic.Ai făcut câțiva pași și nu a explodat pământul,nu s-a surpat asfaltul și nici nu ai dispărut în mod bizar.
   Când vei fi înțelept vei învăța cum stau toate lucrurile în lume.Asta a fost doar o proiecție a lucrurilor.Nici măcar atât.Doar o sămânță a vieții peste care trebuie să verși lacrimile necesare pentru a te putea cățăra pe ceva care urmează a fi scara vieții.
   Tu vrei să devii înțelept?Atunci să nu percepi niciodată lucrurile după unicul lor sens pentru că nu-și găsesc rostul nicăieri.

Ascensiunea regelui #5

   Cât de ușor te-ai desprins!Abia dacă te-ai uitat în urmă.Asta cred ei.Ție îți e mai greu ca niciodată.Ai fost înfricoșat de un astfel de sentiment.Știi că ei l-au ghicit în privirea ta, dar tu ai încercat să ascunzi totul și să fii puternic.Ți-a ieșit într-un fel.
   Acum e cu totul schimbat.Ești așa de ușor și parcă plutești.Îți pierzi puțin câte puțin din simțuri.Încerci să-ți miști degetele și limba, dar eșuezi într-un mod pe care nu-l poți înțelege deloc.Te-ai speriat când ai asociat degetele tale cu ceara topită a unei lumânări.Te-ai crezut slab de înger.Oare chiar așa ești?Nu prea știi la prima vedere ce s-a schimbat.Simți că ești tot tu,doar că nu prea mai depinzi de corpul al cărui prizonier ai fost timp de atâția ani.Atunci îți pare rău că începi să lași lucruri în urmă.Corpul l-ai părăsit prima dată.L-ai lăsat să străpungă sufletelor celorlalți în timpul în care ai decis că o plimbare ți-ar face bine.Nu ai mai ieșit afară de mult timp.Acum e cald și ți-ai găsit o ocazie plauzibilă.Te uiți ușor peste umăr și îți vine să plângi.Plângi după o viață frumoasă,muncită care te-a epuizat în așa fel încât să fii mândru că ai fost acolo și că ai dat viață atâtor oameni.
   În suflet ți-a înflorit un sentiment a cărei denumire nu ai învățat-o până acum.Nu prea ai avut timp să analizezi situația pentru că a venit cineva să te recruteze.Asta îți aduce aminte de recensământul făcut atunci când îți trăiai viața între pereții de piele din lut.Acum vor număra un om în minus,dar unul în plus aici.
   S-a apropiat încet de tine ca să nu te sperie.Ai vrut să fii prieten de la început cu toată lumea și ai avut curajul să-ți deschizi primul gura,așa că ți-ai rostit numele și ai vrut să dai mâna cu el.S-a uitat stăruitor la tine și nu a spus decât că te cunoaște,că știe totul despre tine.Ai rămas uimit și te-ai gândit secunde întregi cum e posibil așa ceva pentru că nu-l mai văzusei până acum.Totuși ai rămas la concluzia că sigur e unul din clienții tăi; o figură pe care s-a întâmplat s-o uiți,dar care te cunoaște.Și v-ați plimbat unul alături de celălalt mult timp...Nu ți-a spus nimic despre el,deși tu continuai să-i spui lucruri ca unui nou prieten și îl priveai contemplativ încercând să-ți pui gândurile într-o ordine care să aibă un sens pentru tine.Erai din ce în ce mai obosit,dar el îți spunea mereu că e un moment important pentru tine și te ruga să uiți pentru o secundă tot și să-ți încarci energia oricum  credeai tu că te va face să te menții. Tu nu știai nimic din toate acestea pentru că nu mai erai tu acum.Nu mai aveai control asupra ta și nici nu puteai schimba lucrurile din jur.
   Te-a condus parcă prin zbor pe un drum alb, ca prin ceață. Te făcea să te simți bine oricum.Dintotdeauna ți-au plăcut lucrurile pure și bine făcute care te-au ajutat să ai încredere în tine.Ți-a spus că mai ai foarte puțin. Acum ai început să te sperii și să-ți aduci înainte cum te simțeai când erai supus testelor, doar că toată situația te-a făcut să-ți pierzi din pragmatism și ți-ai dat seama brusc că ești aproape singur.
   Imediat după aceea ai pășit într-un castel de oglinzi.

Ascensiunea regelui #4

   Aseară nu am putut să dorm.Am stat lungită pe salteaua deloc moale care nu îmi oferea confort.M-am răsucit încontinuu de pe o parte pe cealaltă în căutarea somnului.Oricum m-aș fi rotit,privirea îmi aluneca mereu peste masa de cafea.Peste tabla de șah mai exact.În lumina zorilor nu se zăreau decât umbrele celor doi regi care tronau asupra imperiului imaginar.Teritoriul era liber acum.Totul fusese îndepărtat.M-am așezat în capul oaselor și am privit strâmtorată cum totul părea atât de simplu din exterior.Neputându-mi îndepărta privirea care săgeta stângaci suprafața jocului, am implantat involuntar în minte imagini din trecut.Acel trecut ucigător care nu-mi dădea pace niciodată.

   

                                                                           ***

    Era cu o zi înainte.

  O declarasem o zi bună.Mă întorsesem de la școală fericită că mai supraviețuisem încă o zi cu bine.Deja eram atât de plictisită de toată atmosfera aia... Pur și simplu nu mai aveam nimic util de făcut la școală.Chiar ei spuneau că eu știu o grămadă de lucruri.Îmi urmam pur și simplu rutina zilnică.Ziua a decurs nesimțitor.Orele au zburat fără ca eu să fi depus mare efort la fel ca în fiecare zi.Pot declara cu siguranță și încredere că aveam o viață monotonă.Spre seară mi-am vizitat bunicul,așa cum făceam întotdeauna.De când se îmbolnăvise încetasem să îi mai ofer prezența mea atât de des.Spun asta pentru că înainte de toată povestea asta aproape îl sufocam încercând să mă deprind pe lângă el.

   Arăta atât de rău însă nu aș fi avut niciodată curajul să i-o spun.Oricum cred că era deja conștient de ceea ce i se întâmpla.

   -Uite-te la mâinile mele! Nu a mai rămas nimic din mâinile care au muncit toată viața,decât niște ,,scânduri'' spunea adesea,parcă cu dorința de a mă obliga să caut soluția acestei probleme care îl măcina în fiecare minut.

   Nu făcea altceva decât să-și privească mâinile și să  se gândească la cine știe ce lucru care nu-l făcea decât să fie și mai deprimat.Eu nu făceam absolut nimic.Avusesem atât de mult curaj în viața mea,încât acum se scursese tot pe un făgaș necunoscut.Aveam pe față o tristețe simțitoare presupun.În oglindă încercam să nu dezvălui nimic din suferință,doar pentru că mi s-ar fi înnegrit sufletul de zece ori mai repede.

   În spatele acestei măști fizice care ne face atât de mult să ne influențăm unii pe ceilalți, se afla bunicul meu sub aspecte pe care nu le pot defini altfel decât enumerându-le : curaj,experiență,ambiție,dorință de cunoaștere și vindecare.Eu îmi iroseam viața în fiecare secundă pe niște lucruri neînsemnate,pe când el voia să se lupte cu moartea mai mult decât orice.Și chiar făcea acest lucru.Nu lăsa un spirit cu o pelerină neagră să-i răpească tot ce adunase până atunci.

   Nu am mai stat mult la vorbă.Era obosit și o vedeam pe chipul lui palid,chiar dacă voința lui de fier exprima opusul.

   Data următoare am pășit cu sfială în cameră.Fusesem informată că se simțea mai rău decât ultima dată.Am fugit înspre el și l-am întrebat ce face.

   -Mă chinui! mi-a răspuns șoptind și privind în zare ca și cum își făcuse din asta un obicei.

   M-a copleșit cu totul acea privire caldă care se confrunta cu un antagonist: o voce care era la fel de blândă,dar care nu exprima prin spuma cuvintelor decât o accentuare a silabelor lipsită de sens,lipsită de viață.

   Noaptea aia a fost de coșmar.Nu-mi puteam imagina cum ar fi fără el.Nici nu mă puteam gândi fără a mă vedea prizoniera unui izvor de lacrimi.

   Dis-de-dimineață am avut parte de cea mai urâtă zi din viața mea.

   Bunica mea a deschis ușa cu sfială,a pășit în cameră și ne-a spus că el nu mai vorbește.Își pierduse una din calitățile care îl făceau ceea ce era de fapt:un om drept,blând care se exprima cel mai bine prin asistarea cuvintelor.

   Eu am fost ultima persoană căreia i-a vorbit și singurul lucru care l-a putut spune a fost că se chinuia.În ultimele lui clipe el s-a chinuit.Oamenii colectează adesea ultimele cuvinte ale personalităților.Eu rămăsesem cu amprenta acestor cuvinte chiar dacă nu mi-aș fi dorit niciodată,dar știam că în viitor îmi vor fi atât de importante pentru că îmi vor aduce aminte de el.

   La scurt timp după agitație,tot ce știu e că s-a întâmplat.

   Era 10:35.

   De atunci,10:35  a rămas doar o umbră în trecutul meu.
   În acel moment am crezut că viața mi-a dat șah-mat.

Ascensiunea regelui #3

   Dimineața asta a fost diferită.Imediat ce mi-am dezlipit ochii pentru a tranzita această lume care nu-mi este de folos,nu m-am putut gândi decât la copilărie și la cât de mult oamenii vorbesc despre copilăria lor frumoasă.E pentru prima dată când îmi trece prin minte problema copilăriei..Am fost un copil fericit și am avut parte de momente frumoase și de oameni dragi; asta, înainte ca să-mi dedic întreaga viață șahului.

   M-am născut într-o dimineață de iulie când soarele era mai arzător ca în mijlocul zilei.Un doctor m-a luat în brațe și mi-a zâmbit.Mi-a spus că sunt frumoasă.Am făcut-o pe mama cel mai fericit om.A fost așa de greu să-mi părăsesc casa în care am stat 9 luni... Încă de atunci îmi este greu să mă despart de lucruri și de oameni.Afară era rece și aerul era așa de uscat încât am rămas fără salivă încercând să-mi dobândesc existența printr-un sunet specific.Zeci de amprente mi-au rămas pe trup până ce am ajuns în brațele mamei din nou.Bucuria pentru căldura oferită nu a durat mai mult de 5 minute.M-au luat brutal,m-au plasat într-un cub transparent pe care ei îl numesc incubator și m-au pus laolaltă cu alți 20 de bebeluși care plângeau.Ei nu aveau habar de lumea în care se aflau.În schimb,eu știam deja atât de multe...Știam că eram specială,eram copilul-minune,dar ei nu știau nimic din toate astea.În primii ani am învățat lucrurile mult mai rapid decât alți copii și eram deja fata-cu-creier-avansat pe care o știa tot cartierul.Medicii spuneau că este ceva normal : ,,Unii copii se dezvoltă mai repede decât ceilalți.Ar trebui să fiți mândri de asta.''

   Totul a decurs normal,să zicem așa.Am urmat o școală în care lucram eficient,astfel încât adesea puteam să lipsesc doar pentru că eu deja știam lucrurile ce urmau a fi predate colegilor.Ce viață plictisitoare! Cu cât știam mai mult, cu atât îmi doream mai mult.Asta nu a făcut altceva decât să ducă întreaga situație spre un mare eșec.Bineînțeles că viața nu ar fi putut decurge așa la nesfârșit.

   Bunicul meu a murit cu două zile înaintea zilei mele de naștere.A fost cadoul pe care nu mi l-aș fi dorit niciodată.Atunci mi-am pierdut raționamentul.Poate că singurul lucru pe care l-aș fi vrut ar fi fost ca pe lângă toată acea minte sclipitoare pe care o aveam,să fi fost clarvăzătoare.Astfel,aș fi petrecut mai mult timp cu el.De atunci am încetat să-mi număr anii.De atunci sunt infinită.Și sunt tristă;mai tristă ca niciodată.Am suferit mai mult decât mama,mai mult decât tata,mai mult decât oricine și m-am izolat pentru a mă regăsi.Nu știu dacă asta e soluția,dar e singura plauzibilă în cazul în care vrei să-ți orânduiești gândurile.

   Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu creierul meu...Ei bine,rămân la concluzia că este comparabil cu cel al unui copil normal.Doar că eu nu mai sunt normală,nu mai duc o viață normală.Nu mai merg la școală,nu mai am prieteni,nu mai sunt copilul-minune.Sunt doar ciudata blocului și ciudata familiei.Mintea mea a stagnat pur și simplu atunci când am simțit lipsa bunicului.A însemnat mai mult decât orice și mă face să cred că nu există un lucru care să mă marcheze mai mult decât asta.

   M-am mutat singură și am încercat să îndepărtez tot ceea ce mă lega de viața anterioară.Așa am găsit tabla de șah...Se afla aici când am deschis ușa locuinței.Era meticulos așezată în mijlocul camerei pline de praf ca și cum m-ar fi așteptat.Își dorea ca cineva să o pună în funcțiune și să-i afle toate secretele.Eu am făcut mai mult decât atât.M-am transpus în jocul de șah.Acum fiecare moment din viața mea se află marcat pe tablă.