Cred că plouă. Sub umbrela mea m-am simțit dintodeauna un om împlinit.
Mi-am scos umbrela la plimbare și am adulmecat izul unui om puternic. Cu hotărâre am pășit afară din casă, pornită poate să descopăr în mine un alt om, cel pe care nu îl găsesc în fiecare zi, chiar dacă îl caut necontenit. Câteodată îmi șoptește blând că încă mai trăiește și nu mă lasă să mă impacientez în privința faptului că l-aș fi pierdut, căci mereu o sămânță din mine, din acel alt om(pentru că o singură ființă interioară nu poate duce la îndeplinire toate atribuțiile unei zile întregi) a rodit în secret, pe nesimțite.
Acum sunt convinsă că plouă. De ce? Pentru că toți oamenii mișună speriați dintr-un colț în altul al străzilor, iar parbrizele mașinilor nu îngăduie să le alunece pe obraz atât de multe lacrimi. Umbrela mea, în schimb, primește ca pe un dar toți acești stropi. Mă apără de atât de multe gânduri, încât mi se pare că atunci când mă adăpostesc sub ea, lumea întreagă e dominată de un bine molipsitor. Și simt că aș vrea să îl împărtășesc, să chem străinii sub umbrela mea ca să se poată simți împliniți măcar o dată. Dar dând să-i chem, din atâta bunăvoință care răzbate din mine, îmi dau seama că de fapt, cine m-ar asculta? Nu aș fi decât fata de sub umbrelă care alege să se plimbe prin ploaie sau prin gânduri; așa că îmi continui drumul ferindu-mă de cugetele rele care izvorăsc din sufletele celorlalți și mă declar un om fericit.
