Ascensiunea regelui #4

   Aseară nu am putut să dorm.Am stat lungită pe salteaua deloc moale care nu îmi oferea confort.M-am răsucit încontinuu de pe o parte pe cealaltă în căutarea somnului.Oricum m-aș fi rotit,privirea îmi aluneca mereu peste masa de cafea.Peste tabla de șah mai exact.În lumina zorilor nu se zăreau decât umbrele celor doi regi care tronau asupra imperiului imaginar.Teritoriul era liber acum.Totul fusese îndepărtat.M-am așezat în capul oaselor și am privit strâmtorată cum totul părea atât de simplu din exterior.Neputându-mi îndepărta privirea care săgeta stângaci suprafața jocului, am implantat involuntar în minte imagini din trecut.Acel trecut ucigător care nu-mi dădea pace niciodată.

   

                                                                           ***

    Era cu o zi înainte.

  O declarasem o zi bună.Mă întorsesem de la școală fericită că mai supraviețuisem încă o zi cu bine.Deja eram atât de plictisită de toată atmosfera aia... Pur și simplu nu mai aveam nimic util de făcut la școală.Chiar ei spuneau că eu știu o grămadă de lucruri.Îmi urmam pur și simplu rutina zilnică.Ziua a decurs nesimțitor.Orele au zburat fără ca eu să fi depus mare efort la fel ca în fiecare zi.Pot declara cu siguranță și încredere că aveam o viață monotonă.Spre seară mi-am vizitat bunicul,așa cum făceam întotdeauna.De când se îmbolnăvise încetasem să îi mai ofer prezența mea atât de des.Spun asta pentru că înainte de toată povestea asta aproape îl sufocam încercând să mă deprind pe lângă el.

   Arăta atât de rău însă nu aș fi avut niciodată curajul să i-o spun.Oricum cred că era deja conștient de ceea ce i se întâmpla.

   -Uite-te la mâinile mele! Nu a mai rămas nimic din mâinile care au muncit toată viața,decât niște ,,scânduri'' spunea adesea,parcă cu dorința de a mă obliga să caut soluția acestei probleme care îl măcina în fiecare minut.

   Nu făcea altceva decât să-și privească mâinile și să  se gândească la cine știe ce lucru care nu-l făcea decât să fie și mai deprimat.Eu nu făceam absolut nimic.Avusesem atât de mult curaj în viața mea,încât acum se scursese tot pe un făgaș necunoscut.Aveam pe față o tristețe simțitoare presupun.În oglindă încercam să nu dezvălui nimic din suferință,doar pentru că mi s-ar fi înnegrit sufletul de zece ori mai repede.

   În spatele acestei măști fizice care ne face atât de mult să ne influențăm unii pe ceilalți, se afla bunicul meu sub aspecte pe care nu le pot defini altfel decât enumerându-le : curaj,experiență,ambiție,dorință de cunoaștere și vindecare.Eu îmi iroseam viața în fiecare secundă pe niște lucruri neînsemnate,pe când el voia să se lupte cu moartea mai mult decât orice.Și chiar făcea acest lucru.Nu lăsa un spirit cu o pelerină neagră să-i răpească tot ce adunase până atunci.

   Nu am mai stat mult la vorbă.Era obosit și o vedeam pe chipul lui palid,chiar dacă voința lui de fier exprima opusul.

   Data următoare am pășit cu sfială în cameră.Fusesem informată că se simțea mai rău decât ultima dată.Am fugit înspre el și l-am întrebat ce face.

   -Mă chinui! mi-a răspuns șoptind și privind în zare ca și cum își făcuse din asta un obicei.

   M-a copleșit cu totul acea privire caldă care se confrunta cu un antagonist: o voce care era la fel de blândă,dar care nu exprima prin spuma cuvintelor decât o accentuare a silabelor lipsită de sens,lipsită de viață.

   Noaptea aia a fost de coșmar.Nu-mi puteam imagina cum ar fi fără el.Nici nu mă puteam gândi fără a mă vedea prizoniera unui izvor de lacrimi.

   Dis-de-dimineață am avut parte de cea mai urâtă zi din viața mea.

   Bunica mea a deschis ușa cu sfială,a pășit în cameră și ne-a spus că el nu mai vorbește.Își pierduse una din calitățile care îl făceau ceea ce era de fapt:un om drept,blând care se exprima cel mai bine prin asistarea cuvintelor.

   Eu am fost ultima persoană căreia i-a vorbit și singurul lucru care l-a putut spune a fost că se chinuia.În ultimele lui clipe el s-a chinuit.Oamenii colectează adesea ultimele cuvinte ale personalităților.Eu rămăsesem cu amprenta acestor cuvinte chiar dacă nu mi-aș fi dorit niciodată,dar știam că în viitor îmi vor fi atât de importante pentru că îmi vor aduce aminte de el.

   La scurt timp după agitație,tot ce știu e că s-a întâmplat.

   Era 10:35.

   De atunci,10:35  a rămas doar o umbră în trecutul meu.
   În acel moment am crezut că viața mi-a dat șah-mat.